Rezumat. Studiul analizează răspunderea membrilor organelor de administrare și control ale societății insolvente pentru faptele prevăzute la art. 169 alin. (1) lit. d) C. insolv. – ținerea unei contabilități fictive, dispariția documentelor contabile și ținerea contabilității contrar dispozițiilor legale –, împreună cu cele două prezumții grefate pe nepredarea documentelor contabile și pe nedepunerea situațiilor financiare ori a declarațiilor fiscale. Teza centrală este că litera d) nu este omogenă: primele două ipoteze poartă marca intenției, ca toate celelalte fapte ale enumerării, pe când a treia este singura lipsită de orice element subiectiv, iar legiuitorul a așezat prezumția din teza a IV-a tocmai pe ea. Explicația este una de filiație, și anume că faptele de la art. 169 alin. (1) C. insolv. nu au fost concepute ca fapte generatoare de răspundere civilă, ci preluate, prin Legea nr. 64/1995 și Legea nr. 85/2006, din catalogul bancrutei – primele două ipoteze din bancruta frauduloasă (art. 880 C. com., art. 903 pct. 2 din Codul comercial Carol al II-lea), a treia din bancruta simplă (art. 876-877 C. com., art. 904 pct. 8) –, adică dintr-o infracțiune de pericol, care nu cunoștea nici prejudiciu, nici legătură de cauzalitate, și care, sub acest din urmă aspect, a fost ulterior dezincriminată. Transplantată într-o normă care cere contribuția la starea de insolvență și un prejudiciu aflat în legătură de cauzalitate cu fapta, ipoteza sosește lipsită de elementele construcției civile, iar prezumțiile legale acoperă toate aceste elemente în afară de prejudiciu, pe care practica l-a echivalat cu pasivul neacoperit, contra limitei exprese a alin. (1). Studiul arată, mai departe, că formula „contrar dispozițiilor legale” pune în discuție cerința de previzibilitate a normei, consacrată de art. 1 alin. (5) din Constituție, dat fiind caracterul cvasi-punitiv al răspunderii; că obligația de predare a documentelor era datorată procedurii, iar nu patrimoniului administrat, astfel că nu poate, prin obiectul ei, să îl diminueze; că textul cere două legături de cauzalitate, dintre care numai cea dintre faptă și prejudiciu este prezumată, cea dintre prejudiciu și starea de insolvență rămânând în sarcina reclamantului; și că, în consecință, ultima ipoteză nu este un temei de răspundere, ci o normă probatorie așezată, printr-o eroare de sistematizare, printre temeiuri. Sunt propuse criteriul inteligibilității evidenței, moștenit din art. 903 pct. 2 al Codului comercial Carol al II-lea, ca măsură a amândurora prezumțiilor, și corelarea art. 169 alin. (1) C. insolv. cu art. 240-241 C. pen., cu trimitere la soluțiile franceză (art. L. 653-5 pct. 6 C. com.) și italiană (art. 146 din legea falimentului, art. 2486 C. civ. it.), unde îndatorirea de informare nu a devenit temei de răspundere patrimonială.
Cuvinte-cheie: răspunderea membrilor organelor de administrare și control; art. 169 C. insolv.; contabilitate fictivă; dispariția documentelor contabile; nepredarea documentelor contabile; nedepunerea situațiilor financiare; prezumții legale; sarcina probei; prejudiciu; legătură de cauzalitate; pasiv neacoperit; bancrută simplă; bancrută frauduloasă; infracțiune de pericol; previzibilitatea normei; inteligibilitatea evidenței contabile.
Abstract. The study examines the liability of the members of the management and supervisory bodies of an insolvent company for the acts set out in Article 169(1)(d) of the Romanian Insolvency Code – keeping fictitious accounts, causing accounting records to disappear, and keeping the accounts contrary to the law – together with the two presumptions grafted onto the failure to hand over the accounting records and onto the failure to file the annual accounts or the tax returns. Its central thesis is that letter (d) is not homogeneous: the first two limbs bear the mark of intent, as do all the other acts in the list, whereas the third is the only one devoid of any subjective element, and it is precisely upon it that the legislature placed the presumption in the fourth sentence. The explanation lies in descent: the acts listed in Article 169(1) were never devised as sources of civil liability but taken over, through Law no. 64/1995 and Law no. 85/2006, from the catalogue of bankruptcy offences – the first two limbs from fraudulent bankruptcy (Article 880 of the Commercial Code, Article 903(2) of the Carol II Commercial Code), the third from simple bankruptcy (Articles 876-877 of the Commercial Code, Article 904(8)) –, that is, from an offence of mere endangerment, which knew neither damage nor causal link, and which, in this last respect, was subsequently decriminalised. Transplanted into a rule requiring both a contribution to the state of insolvency and damage causally linked to the act, the limb arrives stripped of the elements of the civil construction, and the statutory presumptions cover all of them save for the damage, which the courts have come to equate with the company’s unsatisfied liabilities, against the express limit laid down in paragraph (1). The study further argues that the phrase „contrary to the law” calls into question the requirement of foreseeability enshrined in Article 1(5) of the Constitution, given the quasi-punitive effects of this liability; that the duty to hand over the records was owed to the proceedings and not to the estate under management, so that by its very object it cannot diminish that estate; that the text requires two causal links, of which only the one between act and damage is presumed, the one between damage and the state of insolvency remaining with the claimant; and that, consequently, the third limb is not a ground of liability at all, but a rule of evidence misplaced, through a systematisation error, among the grounds. It proposes the criterion of the intelligibility of the accounting records, inherited from Article 903(2) of the Carol II Commercial Code, as the measure of both presumptions, and the alignment of Article 169(1) of the Insolvency Code with Articles 240-241 of the Criminal Code, with reference to the French solution (Article L. 653-5(6) of the Commercial Code) and the Italian one (Article 146 of the bankruptcy law, Article 2486 of the Italian Civil Code), where the duty of information has not been turned into a ground of patrimonial liability.
Keywords: liability of management and supervisory bodies; Article 169 of the Romanian Insolvency Code; fictitious accounting; disappearance of accounting records; failure to hand over accounting records; failure to file annual accounts; legal presumptions; burden of proof; damage; causal link; unsatisfied liabilities; simple bankruptcy; fraudulent bankruptcy; offence of endangerment; foreseeability of the law; intelligibility of accounting records.
